Concurs in salina in plina iarna.. super idee pentru niste biciclisti inraiti. Parerea mea? ca e nevoie de putina nebunie pentru a participa. Entuziasmul a tinut pana cand Buf mi-a trimis mail sa ma inscriu, ca el participa. In mintea mea au inceput sa se amestece ideile: entuziasmul, frica in fata unui traseu pe care nu puteam sa il testez in prealabil sau sa vad diferentele de nivel pe harta, lipsa de antrenament din lunile de iarna. Dar ce mai conta, am zis ca mergem.. deci mergem.

Si uite asa s-a apropiat ziua cu princina. Desteptarea a fost foarte matinala. In ciuda bajbaielilor de acasa provocate de trezitul la ora 5, am reusit sa ajungem la salina la ora stabilita. Mai cu o gluma, mai cu un dardait, ne-am urcat pe bicicleta si am pornit prin tunelul folosit de masinile care transporta sarea. Lipsa luminii din tunel, terenul umed si foarte alunecos, plin de gropi, m-au facut din nou sa ma intreb cine sunt si ce caut eu acolo, insa entuziasmul celor din jur si cheful de pedalat mi-au dat curaj ca pot. Incet, incet, am ajuns in salina, unde atmosfera era de milioane: lumini, oameni, un spatiu imens. Curiozitatea m-a indemnat sa parcurg traseul din zona turistica, pentru a vedea ce ma asteapta. Toate bune si frumoase, pana la primul rand de saci de sare, pusi pentru a convinge participantii sa incetineasca (cel putin asa vreau eu sa cred, ca nu au fost pusi doar pentru a face traseul mai greu si mai distractiv). Si eu cum trec peste? Bineinteles, pe langa bicicleta. Deci hopa jos, ia bicicleta in carca, treci peste si hopa sus. Bun, dar cat timp dureaza? Cam multicel… deci trebuie sa incerc totusi sa trec peste, pe bicicleta. Intr-un final, in tura de recunoastere, am reusit sa trec peste toate obstacolele intalnite in cale, pe bicicleta.

Astfel m-am inarmat cu multa rabdare si am asteptat inceperea manesi 2, adica a concursului pentru mine. Inceputul a fost promitator, am reusit sa ma descurc binisor pe traseu, am reusit chiar sa depasesc cateva fete, insa entuziamsul mi-a pierit in tunel. Eu urcam de zor, pedalam de mama focului, iar baietii deja pedalau de zor la vale (in tunel a fost o bucla, pe care initial o urcai, ca pe urma sa o cobori). In urma mea mai auzeam din cand in cand cate o cazatura. Imediat ce am inceput eu coborarea, am inceput sa simt ca pierd din curaj, simteam cum curbele devin mai dificile din cauza terenului si a vitezei. Insa destul de rapid am ajuns din nou in zona turistica, unde am inceput sa pedalez in mare tromba, intrebandu-ma cum o sa trec eu peste cele trei randuri de saci si doua barne. Nu a mai fost nevoie sa reinventez roata, pana am ajuns eu in zona respectiva, concursul s-a oprit. In acel moment am considerat ca am primit un semn sa ma opresc, ca este suficient pentru nivel meu.

Deci, iarna viitoare avem motiv pentru antrenament. Cu forte proaspete, dupa o masa de craciun imbelsugata, va trebuie sa ma mobilizez sa pedalez. Calatorie spre centrul pamantului a devenit pentru mine un “must have” in materie de concursuri de biciclete.

 

Comments

comments

Leave a Reply